E ciudat cum acasa devine usor-usor chiar acel loc despre care credeam ca nu mai exista timp si sentiment sa-l gasesc.
Inca ma lupt cu demonii, nu reusesc sa dorm si am planuri si nelinisti multe, dar ma calmez un pic cate un pic.
Intelepciunea asta moldoveneasca despre cum totul se face intr-un ritm usor si cu cap, incepe sa se prinda de mine.
Ma cam curat de ritmul ala alert de Bucuresti, si nu ca imi pare rau, dar mi-am capatat pana si dulcele grai moldovenesc...adicalea devin cu adevarat omul care am fost dat sa fiu.
Un singur lucru nu cred ca voi reusi cu adevarat sa invat si anume sa am rabdare..ma straduiesc, dar e nevoie de multa practica.
Imi doresc multe lucruri si repede si bine, cred ca de asta s-a prins Bucurestiul asa usor de mine. Imi convine de minune ca lucrurile sa se intample repede si frumos.
Iubesc cum oamenii astia care mi-au fost atat de departe m-au primit inapoi cu atat de multa usurinta si m-au facut sa ma simt de parca nu am fost niciodata plecata de langa ei.
Sunt drepti si nu se invart in jurul degetelui, spun verde-n fata tot ce gandesc si au o caldura sufleteasca care ma uimeste.
Sunt oameni buni si simpli si expresia aia :"buni ca painea lui Dumnezeu" se potriveste unora ca o manusa, sunt genul de oameni pe care ai vrea sa ii ai aproape zi de zi.
Si eu sunt fericita ca ma vor langa ei si imi culeg toate nelinistile cum s-ar culege roua cand mergi descult prin iarba.
Sunt acasa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu