sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Amar

Daca maine ar fi sa fiu strivita pe trecere de o masina as muri zambind de ironia sortii...
Eu care am fost mereu atenta la masini.

Mai putin in Bucuresti acolo e o jungla, scapa cine poate.

As fi multumita, am trait multe, am simtit intens asa ca...pentru o mie de oameni si nu mi-ar parea rau.

As avea un singur regret, as avea regretul ca nu am avut-o pe ea. As avea regretul ca nu am avut un copil. As fi numit-o Mara, ar fi avut parul negru si ochii albastri, stiu un pic narcisist, dar ce mai conteaza?
Suntem in lala land oricum.

Pe zi ce trece sunt tot mai adanc constienta ca locuim cu totii in lala land. Si acest taram nu e tocmai magic, e doar un loc lipsit de seva, unde nu mai exista soare si unde sunt multe nuante de gri.

Nu as avea decat un regret.

Si el s-ar numi Mara- amaraciune, amar.

Mara.

vineri, 14 martie 2014

Despre Basme

Cu cat astept mai mult sa apari.
Cu atat devin mai nerabdatoare si dornica sa ma agat de gatul oricarui nou-venit.
Nu e sanatos.

Se nasc frustrari.
Pentru ca nu oricine poate de fapt sa-mi fie aproape.
Cu adevarat aproape.

Si asa se nasc relatiile deficitare.
Nemultumirile.

Doar pentru ca imi lipseste rabdarea de a astepta.
De a astepta sa gasesc aceea potriveala.
De caracter, gusturi si suflete.

Si cica e magic.
Cica atunci cand se intampla...stii.
Stii ca e el.

Mi se pare asa un basm faurit frumos pentru naivii din noi.

Oricum am invatat cumva sa am rabdare.
Pentru ca m-am umplut deja de frustrari si nemultumiri si nu mai e loc de altele.

Astept cuminte.
Basmul.

Si daca nu vine?..

Shit! :))

joi, 13 martie 2014

despre salive si alte lucruri marete

Iti inghiti dezamagirea in fiecare zi un pic cate un pic.
Ii vezi zambetul din fotografie, atarnand strengareste de coltul gurii.
Vrei sa-i simti saliva sarata pe buzele tale.

Inca nu ai uitat ce gust avea cand te saruta.
Sau inca crezi ca stii.

Iti inghiti singura dezamagirea.
In linistea camerei tale.
Holbandu-te nauca la monitorul care se inegreste fara voia ta.

Vrei sa-i strigi cat de mult se insala.
Cat de mult se insala ca nu alearga inapoi la tine.
Ca nu incaleca un avion ca sa vina inapoi la tine.

Esti o naluca pentru el.
Asa cum si el a ramas pentru tine.

Problema este ca imaginatia ta il face tot mai viu, tot mai palpabil in fiecare zi.
Si asta doare.

Doar daca ti-ai putea smulge un pic cate un pic din materia cenusie ce stocheaza partea aceea numita
Afectiune.
Sentiment.
Memorie.
Daca ai putea ai deveni asa un fel de retardat cu zambetul pe buze.
Mereu.
Cu zambetul pe buze.

Vesnic fericita.
Niciodata.

Absolut niciodata dezamagita de el.
Sau de tine.

Cine gaseste antidotul.
Sa vina la mine.


Dezindragostirea nu e lucru usor.

Uneori.
Se intampla sa ramai asa..mereu indragostita.

Si asta e cel mai tampit lucru care ti se poate intampla.

Stii?



miercuri, 12 martie 2014

despre asteptari

“My dear,
Find what you love and let it kill you.
Let it drain you of your all. Let it cling onto your back and weigh you down into eventual nothingness.
Let it kill you and let it devour your remains.
For all things will kill you, both slowly and fastly, but it’s much better to be killed by a lover.
~ Falsely yours”
― Charles Bukowski
Cand il citesc pe Bukowski mi se face o pofta nebuna de a scrie tot!
Tot ce mi-a ramas suspendat pe fereastra sufletului si imi aduce lacrimi in ochi, pentru ca de cele mai multe ori ce lasam suspendat intre lumi sunt dureri vechi si bucati de suflete mucegaite.
Si nu ma pot abtine sa nu le inspir adanc in plamani cu nebunia celui care stie ca in final va muri.
Conteaza doar ce ai facut in ragazul acela numit viata.
Ai trait-o asa cum ti-ai dorit sau ai alergat printre ferestre, incercand sa prinzi cu mainile goale miasme si mirosuri demult apuse?
Traiesti? Sau alergi ca lunaticul printre amintiri trecute?
De cele mai multe ori doar alergam cu iluzia unui rasarit intiparit pe retina.
Si asteptam. Cel mai mult asteptam.

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

doi, unu, punct si restart. 2014

Doi.

In doi.

Viata in doi.

Habar nu am avut ce inseamna sa fii doi.

Doi e ca o dilema frumoasa.
Pe care as fi vrut sa o dezleg.

Mi-a fost dat si rolul de a fi doi.
De a fi pentru amandoi.

Nu m-am descurcat.

Nu mai sunt regrete.
S-au spulberat ca un card de ciori pe un cer cetos de iarna.
A ramas doar neclintirea sinistra a aerului.

S-a facut din nou liniste.
Nu mai sunt zbateri inutile de aripi.
Fluturatice si meschine.

Nu mai alergam in doi.

In unul ritmul e doar al tau.
Nu exista "multumesc", "buna seara", "ce faci" si "ce film vrei sa vezi"?

E doar linistea.
Uneori iti tiuie urechile.
Si il acoperi cu o muzica buna, cu un prieten vechi si marturisi dulci cu gust de ciocolata.

Uneori ti-e dor de doi.
Asa "inveninatul" doi.

Dar iti aduci aminte.
Ne-am nascut goi si singuri.
Suntem singuri vesnic.

La cinematograf pe intuneric.
Mancam popcorn si suntem singuri in mintea noastra.

Si m-am obisnuit in unul.
De una singura lucrurile sunt simple si linistite.

Fara regrete.
Fara minciuni.
Fara "nu pot", "nu vreau", "nu exista", "nu s-a intamplat".

Nu e nimeni sa te dezamageasca.
Nimicul in unul e mai usor de suportat.

Singuri.
Singuri si goi.
Asa ne-am nascut.
Asa ne intoarcem.

punct.