vineri, 6 noiembrie 2009

neputinte dulci ca o ciocolata amaruie

nici scrisul nu-mi mai tine de urat.

construiesc castele in mine.
care se darama..
nu mai dureaza.

nu mai pot visa cu ochii deschisi si imi e imposibil gandul asta.
nu ma mai pot apropia de oameni pentru ca stiu ca nu-si are rostul.

imi urla trupul dupa atingere si caldura
dar nu-mi pot oferi un asemenea lux.

ma ascund mai bine.
ma inghesui mai rau in cochilie.
si sper:

sa treaca.
sa-mi fie cica bine.

si nu e!

sunt o suprafata lina.
una pe care o poti atinge.
careia ii poti zambi.

dar care zvacneste doar in intuneric.

sunt o mare inspumata de regrete si neputinta.

daca as incerca sa adun toate lucrurile urate din mine.
nu as avea destule maini.
nu as avea destula vointa.

nu vreau decat sa inceteze.

vreau un om, o prezenta..
si nu mi-o pot permite.

e mai greu si mai urat decat mi-am inchipuit vreodata.

incerc doar sa cred ca un loc nou ma va face sa uit.
ca ma va entuziasma indeajuns incat sa vreau sa pornesc pe alt drum.

am ajuns sa nu-mi mai doresc nimic.
si doare ca dracu.

4 comentarii:

  1. cat de mult te inteleg. (ne)simtirea, neputinta, sentimentul de gol. :(

    RăspundețiȘtergere
  2. intr-o buna zi, la capatul indoielilor de acum, al nelinistilor si ascunderii in sine, va fi cu totul altfel, va fi entuziasm,incredere, iubire-de ce nu? facem pariu?

    RăspundețiȘtergere
  3. bine..facem pariu!
    trebuie sa hotaram si pe ce...
    :)

    RăspundețiȘtergere