miercuri, 24 martie 2010

confesiunile si lepriconul

In spatele meu se gaseste un omulet verde, care imi tot da coate si ma indeamna sa merg, sa vorbesc, sa rad..sa nu mai stau imbufnata pe scaunul meu confortabil..sa ies si sa mai risc un zambet doua..
Cum de obicei il iau frumos de guler si il agat intr-un buzunar, nu e problematic..acum insa a crescut si nu-l mai pot ignora.
Vreau sa ies..vreau sa zambesc mai des..vreau sa dansez..dar mai am inca acel fir invizibil agatat de piciore si maini.
Astept sa se dizolve si sa pot merge fara sa mai schiopatez.

Inca sunt confuza..si inca nu stiu ce ar trebui sa fac..si inca ma balbai cand sunt intrebata : ce vrei sa faci tu fetita cand te vei face mare?
Astept sa ma dezmeticesc..daca nu se va intamplaacest lcuru..voi incerca sa iau fiecare zi in parte..si voi renunta definitiv la ideea de plan si programare.
Se pare ca aceasta parte se incapataneaza sa-mi dea peste nas..cam de fiecare data cand reusesc sa gasesc o frantura de ideee coerenta si ceva energie sa o urmez.
Astept sa vina caldura si vara..si vreau sa vad marea.
Imi lipseste mai mult decat orice.

Si o vreau cu incapatanare.
Macar atat imi e clar cu adevarat!

Un comentariu: