zapada imi acopera tot mai mult din mine.
realizez pe zi ce trece ca de fapt nu ma iubesc.
imi repet ca de fapt ma disciplinez.
dar de fapt ma pedepsesc.
cu mult umor.
multi mi-au spus ca nu m-au mai vazut de ceva timp zambind sau razand.
sunt tot timpul obosita si tot timpul preocupata.
sunt vazuta tot mai des cu privirea cazuta in gol.
nu stiu unde imi dispar starile.dar incep sa iubesc caderile astea..nimic nu se misca in mine. si pentru un moment e liniste.
parca imi retraiesc adolescenta.
aceleasi frustrari.
mustrari si dureri...doar in alte forme.
pentru cateva momente am fost linistita..pentru ca apoi sa ma trezesc si mai plina!
ieri in timp ce priveam pe fereastra taxiului zapada si orasul...am simtit o liniste..o multumire atat de mare..incat mi-a scapat un oftat..si as fi vrut sa ramana cu mine..dar a disparut.
era o senzatie atat de placuta..de parca eram pregatita sa infrunt toata lumea..de parca eram vindecata.
si vreau sa ajung inapoi acolo.
si ma chinui.
si as vrea sa nu-mi mai fie atat de greu.
as vrea sa-mi fie usor sa-mi dau sansa aia.
sa nu mai fie atat de dificil sa ma iubesc.
sa nu mai fie atat de greu sa zambesc.
vreau rau.
si deocamdata.
nu pot.
port masca cu multa gratie. si sper sa nu ma impiedic de prima treapta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu