Sunt confuza.
Nu prea stiu cum sa ma port.
Am multa frustrare si durere adunata.
Pentru drama mea, pentru drama colectiva la care am asistat cu totii.
Eu nu am putut iesi in strada.
Nu m-au tinut picioarele.
As fi vrut sa fac ceva.
Sa ma simt utila cumva.
De aici si frustrarea adunata picatura cu picatura.
Nu mai pot sa mai citesc nimic legat de Colectiv.
Ma umple de durere.
Si am atat de multa durere adunata.
Sunt un abces gata sa sparga.
Sunt o egoista.
Cu totii suntem intr-un fel.
Vrem sa ne protejam cumva, si poate e si normal.
Mi-am promis ca atunci cand voi fi bine voi ajuta.
Si lucrurul asta ma ajuta cumva.
Dar stiu ca nu e de ajuns.
Avem nevoie sa ajutam acum.
Ma inchid in mine.
Pentru ca nu stiu ce altceva sa fac.
Daca as da drumul urletului de durere stiu ca nu m-as mai opri din plans.
Pentru mine, pentru mortii care s-au dus.
Si nu pot permite asta.
M-as distruge.
Si nu cred ca as putea sa ma cladesc din nou din cioburile ramase.
Sunt deja prea franta ca sa mai cad iar, iar si iar.
Mi-e dor de zilele in care radeam cu totii.
De momentele acelea de liniste.
De momentele in care drumul la spital nu-mi dadea anxietate.
De momentele in care culoarea rosie era doar o culoare.
De momentele in care puteam sa privesc mancarea cu pofta.
De momentele in care ma puteam privi in oglinda fara sa vad o fata straina.
Promit sa recuperez toate momentele astea.
Promit sa ma bucur de toate secundele castigate.
Promit sa ma simt din nou intreaga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu