confesiuni

Sunt dezamagita.

Dezamagita pentru ca tot ce am crezut ca va fi viata mea in Bucuresti s-a dus frumos de rapa.

Visam sa pot fi independenta, sa pot fi capabila sa-mi port de grija.
Dar m-am impiedicat de fiecare data de piedici.
De tot felul...unele mai hidoase ca altele.

Si am clacat.
Mi-am inabusit de fiecare data furia si nervii si mi-am spus ca va fi mai bine.
Maine va fi mai bine.
Si nu a fost.
Si am clacat.

Mi-am spus ca vreau sa-mi fie bine astazi.
Acum.
In prezent..unde traiesc zi de zi.
Si mi-am inabusit strigatul de furie si dezamagire si am inceput sa ma gandesc la un plan.
De evadare.
Din rutina si corvada zilnica.

As fi nebuna sa spun ca nu mi-au placut plimbarile, berile si oamenii pe care i-am intalnit.
I-am iubit in felul meu.
Nebun.
De vesnica nemultumita.

Dar am simtit mereu ca vreau mai mult.
Ca pot mai mult.
Dar nu am reusit acolo.
Sa fac nimic.
Si acel nimic si neputinta si realizarea brusca a ce traiam m-a dezamgit.

Si mi-am zis ca plec.
Ca am nevoie de ceva mai mult.

Si mi-am impachetat toate sperantele si toate visele si tot ce aveam eu mai frumos in mine intr-o valiza.
Rosie.
Si am plecat.

Si sunt aici!
Intr-un alt loc..
Diferit de tot ce am cunoscut pana acum.
Cu oameni de toate culorile si simt cum imi lipsesc.
Oamenii mei.
As vrea sa-i pot avea aici.
Pe toti.

Dar asa o realitate e improbabila.
Si incerc sa ma multumesc cu ce am aici.
Si mi-e greu.
Dar mi-e muuult mai bine decat am fost vreodata acasa.

Aici e paradoxul...nu paradisul.
Sunt mai senina.
Sunt mai fericita.
Dar straina de locul asta.
Desi imi devine pe zi ce trece tot mai familiar.

Dar locul asta imi da speranta.
Ca intr-o zi voi avea tot ce imi doresc.
Si zi de zi simt ca ajung mai aproape de ce imi doresc.

Recunosc..imi e dor de griul zilelor bucurestene.
De toamna care stiu ca se apropie repede.
De cafelele noastre.
De plimbarile si marturisirile noastre.
Mi-e dor de familiariatatea aceea pe care numai noi o aveam.
Asa de suflete aproape pereche.

Dar nu ma pot intoarce.
Si aici e paradoxul.
Nu vreau sa ma intorc.
Nu inca.

Si imi doresc rau de tot sa nu ma pierd printre palmierii si nisipurile de aici.
Sa nu uit unde mi-e locul.
Si cine sunt si cum sunt.
As vrea sa nu uit depresiile, nemultumirile si nebuniile mele.
Pentru ca asta sunt:
o vesnica nemultumita.

doar ca acum am parte de mult mai mult soare.
si e bine.