despre salive si alte lucruri marete

Iti inghiti dezamagirea in fiecare zi un pic cate un pic.
Ii vezi zambetul din fotografie, atarnand strengareste de coltul gurii.
Vrei sa-i simti saliva sarata pe buzele tale.

Inca nu ai uitat ce gust avea cand te saruta.
Sau inca crezi ca stii.

Iti inghiti singura dezamagirea.
In linistea camerei tale.
Holbandu-te nauca la monitorul care se inegreste fara voia ta.

Vrei sa-i strigi cat de mult se insala.
Cat de mult se insala ca nu alearga inapoi la tine.
Ca nu incaleca un avion ca sa vina inapoi la tine.

Esti o naluca pentru el.
Asa cum si el a ramas pentru tine.

Problema este ca imaginatia ta il face tot mai viu, tot mai palpabil in fiecare zi.
Si asta doare.

Doar daca ti-ai putea smulge un pic cate un pic din materia cenusie ce stocheaza partea aceea numita
Afectiune.
Sentiment.
Memorie.
Daca ai putea ai deveni asa un fel de retardat cu zambetul pe buze.
Mereu.
Cu zambetul pe buze.

Vesnic fericita.
Niciodata.

Absolut niciodata dezamagita de el.
Sau de tine.

Cine gaseste antidotul.
Sa vina la mine.


Dezindragostirea nu e lucru usor.

Uneori.
Se intampla sa ramai asa..mereu indragostita.

Si asta e cel mai tampit lucru care ti se poate intampla.

Stii?

despre asteptari

“My dear,
Find what you love and let it kill you.
Let it drain you of your all. Let it cling onto your back and weigh you down into eventual nothingness.
Let it kill you and let it devour your remains.
For all things will kill you, both slowly and fastly, but it’s much better to be killed by a lover.
~ Falsely yours”
― Charles Bukowski
Cand il citesc pe Bukowski mi se face o pofta nebuna de a scrie tot!
Tot ce mi-a ramas suspendat pe fereastra sufletului si imi aduce lacrimi in ochi, pentru ca de cele mai multe ori ce lasam suspendat intre lumi sunt dureri vechi si bucati de suflete mucegaite.
Si nu ma pot abtine sa nu le inspir adanc in plamani cu nebunia celui care stie ca in final va muri.
Conteaza doar ce ai facut in ragazul acela numit viata.
Ai trait-o asa cum ti-ai dorit sau ai alergat printre ferestre, incercand sa prinzi cu mainile goale miasme si mirosuri demult apuse?
Traiesti? Sau alergi ca lunaticul printre amintiri trecute?
De cele mai multe ori doar alergam cu iluzia unui rasarit intiparit pe retina.
Si asteptam. Cel mai mult asteptam.

doi, unu, punct si restart. 2014

Doi.

In doi.

Viata in doi.

Habar nu am avut ce inseamna sa fii doi.

Doi e ca o dilema frumoasa.
Pe care as fi vrut sa o dezleg.

Mi-a fost dat si rolul de a fi doi.
De a fi pentru amandoi.

Nu m-am descurcat.

Nu mai sunt regrete.
S-au spulberat ca un card de ciori pe un cer cetos de iarna.
A ramas doar neclintirea sinistra a aerului.

S-a facut din nou liniste.
Nu mai sunt zbateri inutile de aripi.
Fluturatice si meschine.

Nu mai alergam in doi.

In unul ritmul e doar al tau.
Nu exista "multumesc", "buna seara", "ce faci" si "ce film vrei sa vezi"?

E doar linistea.
Uneori iti tiuie urechile.
Si il acoperi cu o muzica buna, cu un prieten vechi si marturisi dulci cu gust de ciocolata.

Uneori ti-e dor de doi.
Asa "inveninatul" doi.

Dar iti aduci aminte.
Ne-am nascut goi si singuri.
Suntem singuri vesnic.

La cinematograf pe intuneric.
Mancam popcorn si suntem singuri in mintea noastra.

Si m-am obisnuit in unul.
De una singura lucrurile sunt simple si linistite.

Fara regrete.
Fara minciuni.
Fara "nu pot", "nu vreau", "nu exista", "nu s-a intamplat".

Nu e nimeni sa te dezamageasca.
Nimicul in unul e mai usor de suportat.

Singuri.
Singuri si goi.
Asa ne-am nascut.
Asa ne intoarcem.

punct.

2014

Sper sa fii al naibii de bun!
Altfel iti sucesc gatu'!

'nteles????????????????

Si aceasta este rezolutia mea pentru anul 2014.
Stiu ce am de facut.
Totul e aliniat frumos in al meu cap.

Nu le mai insir aici sa nu va mai plictisesc.

Nu-mi doresc haine, sau sa citesc sau sa ascult mai multa muzica.
Mi-as dori o calatorie cu rucsacul prin Europa la vara.
Un job bun.
O afacere mai tarziu.
Permisul.
Si masina.

Le gasesc eu.
Ordinea a fost aleatorie.
Mai putin calatoria cu rucsacul prin Europa care tre' sa fie la vara.

gata.
v-am pupat!

pe portofel?

Candva in trenul care ma ducea acasa.

Am intr-un pahar trei buchetele de ghiocei ..cam striviti si obositi cei drept..dar sa-i intelegem..vin de departe..tocmai din Iasi!
I-am primit de la tata..asa ca mirosea a primavara si tigancusa avea ochii frumosi si prea blanzi ca sa o poti refuza.
I-am carat dupa mine pe tren..si cand ma mai pierdeam prin vai si delusoale cenusii..cu nasul lipt de geam..ma desprindeam si miroseam primavara.

Am stat in bucatarie si am privit-o pe mama cum framanta aluatul si cat s-a facut placinta am stat de vorba.
Asa cum imi era dor sa o fac..si desi nu i-am spus tot ce as fi vrut..m-a vindecat..si m-a ridicat destul incat sa vad si lumina..asa cum facea cand eram mica si nu vedeam...
Imi era tare dor de ea..imi era dor de linistea si zbuciumul ei..imi era dor de vorba..imi era dor de ai mei.
Si nici nu am realizat asta...decat cand am ajuns acasa..e ca si cum as avea doua suflete..unul in care inchid amintirile si mirosurile si umbrele copilariei si cel de acum...ar trebui sa-l mai deschid din cand in cand si pe primul..
Doamna care a stat langa mine..semana cu mamaia mea..avea acelasi glas un pic ragusit..si vorba ei dulce..Venea de la o inmormantare..si o vedeam asa de trista..cu hainele negre..si cu ochii inrositi de plans..as fi vrut sa-i dau un ghiocel..ar fi zis ca-s nebuna..
Si nu as fi fost singura..caci dupa norocul pe care il am..singurul nebun s-a asezat langa mine.
Vorbea cu prietenul/ dusmanul lui imaginar..un basarabean din Chisinau..care ii facuse vreo nedreptate..caci era tare inversunat.
M-am facut mica, mica..gesticula mult..si deja ma vedeam lipita de geam..Baiatul care in fata mea..a chemat controlorul..iar nenea care avea buzele vinete de la vin..a fost dus sa discute cu Ivan prin alte locuri.
Am fost recunoscatoare..
Concluzia?

Ar trebui sa rad mai mult..sa iubesc mai mult..si sa nu mai fac risipa de tristete.

ce spuneam eu odata

ascultam linistea casei.
linistea e ca o plasa cu ochiuri mici si dese.

uneori te impiedici in ea.
alteori iti place.

eu tanjesc dupa zgomote mici si familiare.
nu voi putea locui singura.

oricat de singuratica as fi.
eu inca vreau zgomote si oameni.

un televizor bolborosind.
cesti ciocnindu-se.
rasete infundate.

toate fac parte din mine.
si sunt sigura ca le-as simti lipsa.

orasul asta imens e ca un batran jerpelit.
intelept si zgomotos.
murdar si prietenos cateodata.

incepi sa-l indragesti desi simti uneori ca l-ai strange de gat cu cea mai mare placere.
doar ca sa-i curmi suferinta.

mai intelepti? nu multumesc!

Nu stiu de ce, dar simt cum apropiindu-ma de 30 cu pasi tiptili se face asa liniste.
E ca un mare calm care ma invaluie, si nu sunt sigura de ce. Si ce sa fac cu linistea asta, sunt obisnuita doar cu rabufneli si mini drame.
Nu inteleg de ce totul tace, alte dati am vrut ca totul sa se astearna tacut si calm in mine. Azi imi doresc doar valuri si valuri de tipete, rasuri si hlizeli zgomotoase, drame multe si iubiri neterminate.
Totul se termina posac azi, ca o soapta care nu mai are sens, ca o frustrare pe care o inghiti in linistea constiintei tale.
Si nu sunt stiu daca vreau sa fiu aceasta inteleapta, cu zambete sterse si gri, cuminte pe scaunul meu. Ca o bunica ce-si asteapta sfarsitul, prea dezamagita de viata sa mai strige, sa mai tipe.
Vreau sa fiu din nou la 19 ani, colorata, beata si confuza, cu orgolii mari si nenumarate sanse. Imi doresc iar harmalaia anilor adolescentei, si poate un suflet la fel de confuz si albastru ca al meu.
Ah la naiba! Unde esti?